Episodul 2

Hoţii de pe plajă şi pieile roşii

„...adânc localizată în pădurea întunecată. Era atât de întuneric încât nu puteai vedea în faţa ochilor decât câteva urme lăsate de hoţii care au trecut prin ea. Dar unde fusese asta? Deodată ceva venea cu paşi repezi direct spre ei. Tom şi Bastian veneau în fugă, cu respiraţia tăiată!”

„Nu! este un fleac ceea ce am scris aici! Pur şi simplu nu am inspiraţie!”, Max îşi scăpă stiloul pe nisipul strălucitor al golfului francez. „Tu glumeşti? Dar nu sună deloc rău!”, spuse Paolo. „da, da, deloc rău… dar nu este îndeajuns. îmi lipseşte îndemânarea. Cum să creez tensiunea, dacă nu am trăit niciodată ceva tensionant??!” a întrebat disperat Max.

„Ei, haide! Nu mai spune! Toţi avem aventuri!” zise Paolo. „Poate tu! ţie îţi stă scris în frunte aventura şi supereroul.” răspunse Max, în timp ce Thelma şi Natalya stăteau lângă ei la soare, ascultându-i.

„Hei Supereroule! Unge-mă cu cremă pe spate!” în ţările călduroase Thelma ştie că trebuie să folosească creme de soare. „Factor de protecţie solar 50?! Nu este puţin exagerat, păpuşă de porţelan?” întrebă Paolo mirat. „Nu toată lumea vrea să fie bronzat ca tine!”, răspunse Thelma. „Oh, recunoaşte! Unde stai tu, niciodată nu o să te bronzezi!”, răspunse negriciosul italian, într-un stil provocator. Cu aceste cuvinte Thelma constată că i se scurse crema de soare din mână şi îi ceru Natalyei să îi întindă crema. „Vrei şi tu? Ţi s-a înroşit deja nasul”, o întrebă pe prietena sa Thelma. „Nu, mulţumesc, eu deja m-am dat cu cremă”, minţi Natalya, de frică să nu îi apară coşuri de la crema grasă.

„Mon Dieu! Mon argent! Mon portemonnaie!…”, plângea o doamnă în vârstă, care ieşise din apă. „Ce problemă are doamna?” întrebă surprins Paolo. „spune că toţi banii i-au dispărut. Probabil a fost jefuită. Probabil că se plimba de ceva vreme un hoţ pe plajă şi a urmărit-o” traduse Max, spre uimirea celorlalţi trei.

”Hoţ? Recunoaşte! Ai inventat o întreagă scenă ca să poţi scrie în sfârşit o poveste interesantă!”, râse Natalya iar ceilalţi o aprobară.

„Ha ha. Foarte nostim. Ar trebui să o ajutăm pe doamna în vârstă. Paolo ce să facem?”

„Eu? Nu am vorbit niciodată franceza. Tu, Max, ai vrut aventură, acum o ai!”, decise Paolo, ”participăm, dar tu eşti şeful aventurier al echipei”, au fost de acord cu el Natalya şi Thelma.

Max iese de sub umbrela de soare ezitând. „Eu nu pot, nu m-am dat bine cu cremă” bâlbâi Max şi dispăru din nou în umbră. „Ce tot aveţi toţi cu nenorocita aia de cremă de bronzat?! Papă-lapte ce eşti!” îl mustră Paolo.

Acum Max nu mai putea să rămână nepăsător. Se gândi o clipă, îşi încruntă fruntea şi sări de sun umbrelă: „Am o idee!”

În timp ce Max punea la cale un plan strălucit de bătaie pe plaja însorită, ceilalţi adunaţi în jurul lui îi ascultau proiectul. Soarele se afla în cel mai înalt punct al său pe cer, astfel încât cei patru aventurieri mai că nu lăsau nici o umbră pe nisipul alb. Max gesticula şi povestea, în timp ce aceştia îl ascultau concentraţi, dând din cap din când în când. După ce au înţeles planul s-au pus pe treabă. Fetele îşi înhăţară saltelele şi intrară în apă. Ele erau momeala. Băieţii îşi părăsiră locul şi se ascunseră în spatele unei dune de nisip din apropiere. De acolo puteau supraveghea foarte bine fetele dar şi bagajele părăsite. De îndata ce hoţul îşi face apariţia, ei vor sări să îl prindă. Thelma şi Natalya se bălăceau în voie în mare. Trebuiau să pară fără nici o grijă, aşa încât hoţul să cadă uşor în plasă.

Max şi Paolo stăteau întinşi în spatele dunei de nisip, într-un soare arzător, transpirând. În jurul lor era o linişte totală. Stăteau încordaţi şi priveau fix prosoapele tremurând în căldură. După un timp îndelungat, Natalya şi Thelma nu au mai putut şi ieşiră epuizate din apă. Paolo şi Max cedează şi ei încet. Pielea lui Max arde şi e roşie ca focul. Cuprins de rolul său de detectiv, nu a băgat de seamă cât de tare i-a ars soarele spatele. Cei patru se întorc dezamăgiţi la locurile lor.

„Mda... azi nu am prea avut parte de aventuri. Ar trebui să venim mâine dimineaţă din nou şi să încercăm să-l prindem atunci. În mod sigur hoţul va reveni.” Spune Max cu faţa înroşită.

„Mâine este încă o zi. Haideţi să mergem înapoi în tabără. Am o durere de cap îngrozitoare.” spuse Paolo, pe un ton mai domol cu care nu prea era omul obişnuit. Cei patru prieteni şi-au strâns lucrurile şi, în timp ce treceau pe lângă umbrela de soare a doamnei în vârstă, o văzură pe aceasta jucându-se mulţumită cu căţelul ei mic şi negru.

„Tu, mic obraznic ce eşti! Ce sperietură am tras din cauza ta!! Ar trebui să mă aperi şi să-ţi foloseşti nasul ca să adulmeci urma lucrurilor, în loc să le ascunzi, ştrengarule!” îşi mustra doamna câinele care dădea mulţumit din coada.

„V-aţi recuperat banii?” o întrebă Max pe doamna uimită. „Nu, nu. Nu au fost furaţi. Micuţul meu Claude a şterpelit portofelul din geantă şi l-a îngropat în nisip. Abia acum l-am regăsit. Ce şmecher!” explică uşurată femeia.

„Oh doamne!”, mormăiră Paolo şi Max în acelaşi timp. „Am răbdat ore întregi în soarele ăsta arzător, ca nişte eroi din povestirea taberei, şi cu ce ne-am ales?”

„Cu o arsură solară dureroasă” răspunse Natalya, al cărei nas se făcu atât de roşu încât lumina în întuneric cu el.

„Mda, nu aţi vrut să ascultaţi de mine. Cremele nu sunt chiar o idee atât de rea. Nici chiar pentru aventurieri şi supereroi!” zâmbi pe sub musteaţă Thelma.

„Dar chiar un remediu universal nu este” protestă Natalya, arătând înspre faţa roşie ca focul şi umerii încinşi ai Thelmei. Mâine este ziua tricourilor, aşa au hotărât cei patru, şi au fost de acord, fără nici o reţinere.